Mitul bombei atomice: armele nucleare nu mai asigură securitatea statelor
Atacul ucrainean asupra bombardierelor strategice rusești și conflictele recente dintre state dotate cu arme nucleare ridică o întrebare tot mai incomodă pentru experții în securitate: mai funcționează descurajarea nucleară?
O analiză publicată de The Foreign Affairs subliniază modul în care războaiele moderne pun la încercare una dintre cele mai importante doctrine strategice ale ultimelor decenii. În iunie 2025, serviciile de securitate ucrainene au realizat un atac îndrăzneț pe teritoriul Rusiei, infiltrându-se în țară și ascunzând drone de atac în camioane de marfă, în apropierea unor baze aeriene rusești situate în regiunea Amur, la granița cu China. Aceste baze erau dotate cu bombardiere strategice capabile să transporte arme nucleare.
Folosind rețeaua de telefonie mobilă rusească, agenții ucraineni au lansat dronele de la distanță, reușind să distrugă cel puțin zece bombardiere și să avarieze un total de 41 de avioane, inclusiv unele utilizate pentru comandă și control nuclear, conform evaluărilor ucrainene. Operațiunea, denumită Spider’s Web, a fost o manevră remarcabilă. Totuși, aspectul cel mai semnificativ al atacului nu a fost costul redus al dronelor, ci faptul că un astfel de atac a fost posibil. Moscova a insistat că un atac convențional asupra activelor sale strategice ar putea provoca o reacție nucleară, dar acest lucru nu a împiedicat Ucraina să lovească.
Operațiunea ucraineană ilustrează o tendință mai largă: descurajarea nucleară nu funcționează. De-a lungul timpului, s-a presupus că deținerea armelor nucleare este cea mai sigură garanție a securității. Mulți observatori au văzut invazia rusească a Ucrainei din 2022 ca o confirmare a faptului că Ucraina a greșit în 1994 când a renunțat la armele nucleare moștenite de la Uniunea Sovietică. Dacă Ucraina ar fi avut bomba, argumentau aceștia, Rusia nu ar fi îndrăznit să atace.
Similar, dacă Iranul ar fi avut un arsenal nuclear, Israelul și Statele Unite nu ar fi putut acționa împotriva sa așa cum au făcut. Această teorie sugerează că tot mai multe țări vor dori să obțină arme nucleare ca măsură de protecție. Cu toate acestea, conflictele recente demonstrează contrariul. Ucraina a atacat nu doar ținte pe teritoriul Rusiei, ci și capacitățile nucleare ale acesteia, iar Iranul a lansat atacuri asupra Israelului, care este cunoscut că deține arme nucleare. India și Pakistan, ambele state nucleare, s-au angajat în conflicte grave, atacându-se reciproc în mai 2025.
Aceste situații arată că amenințarea cu represalii nucleare nu a împiedicat utilizarea forței convenționale. De asemenea, actorii statali și nestatali testează în mod activ descurajarea nucleară. Armele nucleare se dovedesc a fi ineficiente în fața atacurilor convenționale și hibride. Războaiele moderne arată că un arsenal nuclear nu poate descuraja salvele de drone ieftine, atâta timp cât statele respective nu sunt dispuse să utilizeze armele nucleare.
Tabloul devine și mai complex în contextul invaziei Rusiei în Ucraina, când Vladimir Putin a fost aproape să utilizeze arme nucleare tactice pentru a preveni o înfrângere. Se pare că a fost oprit de sfaturile liderilor săi militari și de presiunea internațională, inclusiv din partea Chinei și Indiei. Deși tabuul nuclear este puternic, el nu este o barieră absolută împotriva utilizării armelor nucleare. Liderii care iau în considerare utilizarea acestora se confruntă cu reacții negative puternice și riscuri semnificative pentru imaginea lor istorică.
Pentru statele nucleare, lecțiile actualelor conflicte sunt cutremurătoare. Adversarii statali și nestatali sunt din ce în ce mai dispuși și capabili să lovească puterile nucleare cu arme convenționale. Aceasta subminează logica tradițională a descurajării nucleare. Descurajarea prin amenințarea cu represalii nucleare, care a asigurat stabilitatea nucleară timp de decenii, devine din ce în ce mai slăbită. Descurajarea prin negare, adică prin a face ca un atac să pară inutil, ar putea deveni mai valoroasă.
Această abordare va schimba prioritățile guvernelor. În loc să investească sume imense în modernizarea arsenalului nuclear, statele ar avea mai mult de câștigat dacă ar întări apărarea în jurul instalațiilor nucleare, concentrându-se pe reziliență. De asemenea, ar trebui să susțină și să consolideze normele care reglementează țintele convenționale, angajându-se să nu atace niciodată centralele nucleare și instalațiile nucleare militare. Aceste măsuri ar putea încetini escaladarea în timpul crizelor.
Declinul descurajării nucleare a fost evident începând cu Războiul Rece, când Statele Unite și Uniunea Sovietică au desfășurat o triadă de sisteme nucleare. Acestea au inclus rachete balistice intercontinentale terestre, rachete balistice lansate de pe submarine și bombardiere grele. Aceste sisteme pot lansa focoase la distanțe mari, asigurându-le o capacitate de represalii. Dezvoltarea rapidă a capacității nucleare a Chinei a urmărit să echilibreze puterea cu Rusia și Statele Unite.
În prezent, puterile nucleare mențin forțele nucleare în stare de alertă maximă, dar riscurile unei escaladări nucleare cresc. De exemplu, recent, Putin a menționat că Rusia ar putea utiliza arme nucleare împotriva oricărei țări atacate, chiar și cu arme convenționale. Această dinamică complică stabilitatea globală, iar frica de escaladă nucleară determină intervenția puterilor externe.
În concluzie, evenimentele recente sugerează tendințe contradictorii în descurajarea nucleară. Stabilitatea nucleară între superputeri a fost eficientă în prevenirea conflictului convențional în anumite regiuni, dar în alte zone, armele nucleare nu reușesc să prevină războaiele. Pe măsură ce tot mai mulți actori obțin capacități nucleare, statelor le revine responsabilitatea de a reduce stocurile nucleare și de a promova norme care să prevină escaladarea conflictelor.
În acest context, țările ar trebui să reevalueze necesitatea de a deține arme nucleare, având în vedere că acestea nu oferă protecție împotriva atacurilor convenționale. Investițiile în apărarea convențională și în reziliența infrastructurii nucleare sunt acum priorități esențiale, iar soluțiile de apărare trebuie să fie eficiente și accesibile pentru a face față amenințărilor emergente.
