Armistițiul cu Iranul a fost destinat eșecului
Memorandumul de înțelegere semnat în luna iunie de Statele Unite și Iran a eșuat deoarece a amânat soluționarea celor mai controversate probleme dintre cei doi adversari.
Președintele american Donald Trump a adoptat o abordare similară și în cazul Fâșiei Gaza. Deși luptele din Gaza s-au diminuat, gruparea Hamas este încă înarmată, iar peste 800 de palestinieni au fost uciși. Reconstrucția nu a început cu adevărat, iar Israelul controlează în continuare 70% din enclavă. Acordurile Abraham, semnate în timpul primului mandat al lui Trump, între Israel și o serie de state arabe, au demonstrat logica tranzacțională, asigurând câștiguri pe termen scurt pentru toate părțile, lăsând în același timp conflictul israeliano-palestinian nerezolvat, scrie Foreign Affairs.
Pericolele tranzacționalismului sunt deosebit de pronunțate în Orientul Mijlociu, unde conflictele sunt atât de interconectate încât presiunea dintr-o arenă produce adesea instabilitate în alta.
Gestionarea conflictelor nu trebuie confundată cu rezolvarea conflictelor. Diplomația tranzacțională se bazează pe o premisă simplă: statele urmăresc câștiguri imediate prin negocieri izolate, adesea construite în jurul legăturilor personale dintre lideri, mai degrabă decât pe cadre instituționale. Acordurile servesc drept instrumente de gestionare a tensiunilor din prezent, nu drept pași către o soluție viitoare. Reprezintă echivalentul geopolitic al banilor câștigați rapid.
Este clar de ce liderii sunt atrași de astfel de aranjamente. Fiind tranzacționali, pot părea că acționează decisiv și obțin un rezultat concret, fără a fi nevoie să angajeze resurse diplomatice substanțiale pentru a ajunge la o soluție. Acordurile tranzacționale pot contribui, așadar, la gestionarea conflictelor. Dar gestionarea conflictelor nu trebuie confundată cu rezolvarea conflictelor.
O soluție politică mai durabilă ar presupune ca Iranul să beneficieze de o relaxare a sancțiunilor în schimbul unor concesii verificabile privind programul său nuclear și stocul de uraniu îmbogățit. O astfel de soluție ar necesita, de asemenea, garanții credibile din partea Statelor Unite și a Israelului împotriva unor noi atacuri, un cadru aplicabil pentru a proteja libertatea de navigație prin Strâmtoarea Ormuz și, în timp, înțelegeri paralele între Iran și statele din Golf privind neagresiunea.
Abia atunci ar exista o bază realistă pentru abordarea problemelor legate de rachete, drone și sprijinul acordat de Iran grupurilor armate din întreaga regiune. Orice acord bilateral între Statele Unite și Iran ar trebui apoi integrat într-un proces regional mai amplu. Israelul și statele din Golf ar avea nevoie de un dialog la nivelul întregului Orient Mijlociu, modelat după Actul Final de la Helsinki – un acord din 1975 care a redus tensiunile dintre blocul sovietic și Occident – în care să își poată aborda preocupările legate de securitate.
