„`html
Modificările din România: avansarea demnitarilor și regresul profesorilor și medicilor
Trăim într-o țară în care cifrele au început să țipe mai tare decât oamenii. Acestea sunt prezentate în tabele, grile și anexe de lege, fiind multiplicate și transformate în „coeficienți”. Dincolo de limbajul tehnic al noii legi a salarizării, se conturează o realitate mult mai simplă și mai dură: cine contează și cine nu. Observând coeficienții generoși pentru demnitari, traiectoriile de creștere clar definite până în 2031 și mii de lei în plus distribuiți „responsabil”, în contrast cu profesorii și medicii care se confruntă cu „diferențe tranzitorii”, „premii de performanță” incerte și tăieri de sporuri, nu mai putem spune că este doar o discuție tehnică. Este o discuție despre caracterul unui stat.
De ani buni, România pierde exact acești oameni esențiali: medici, asistente, infirmiere, profesori și ingineri competenți. Valurile de emigranți pleacă în fiecare zi. Ne plângem că „nu mai are cine să muncească”, dar continuăm să tratăm școala și spitalul ca pe niște găuri de astupat, nu ca pe niște coloane de susținut.
Proiectul legii salarizării vine ca o lovitură rece, mascată sub zâmbetul tehnic al reformei care pretinde că vrea să „elimine inechitățile”, să „uniformizeze”, să „repare”. Cu toate acestea, dacă privim atent, vedem cum salariile demnitarilor cresc constant, în timp ce veniturile celor de la baza piramidei, adică ale celor care ne învață și ne salvează, stagnează, se dizolvă prin inflație sau chiar scad prin tăieri de sporuri.
Este o lume răsturnată. În această lume, semnătura pe o hârtie devine mai prețioasă decât mâna care ține bisturiul sau glasul care îi învață pe copii primele litere. Aceasta nu este doar o nedreptate, ci o inversare a ordinii firești.
Conform sistemului actual, medicii au fost deja nevoiți să aleagă: după 2000, când salariile lor erau umilitoare, și recent, când statul a început să le ofere o plată decentă pentru a nu rămâne cu spitalele goale. Mulți au rămas, angajându-se în gărzi de 24 de ore și în secții subfinanțate. Au suportat povara pandemiei, susținând un sistem care abia se menținea pe picioare.
Acum, li se spune: „salariul de bază îl mai aranjăm, dar sporurile se taie. Munca de noapte, weekendurile, sărbătorile legale, secțiile grele, toate acestea trebuie „raționalizate”. Nu-ți luăm banii din mână, îți dăm doar o „diferență tranzitorie”.” Pe hârtie, nu pierzi. În realitate, ani de zile nu mai vezi niciun leu în plus, în timp ce costurile cresc.
„Ți-am pus un capac. Îl numim protecție, dar este îngheț. Tu hotărăști dacă mai stai sub el sau cauți aer în altă parte.” Nu ne mirăm că, în cinci ani, la urgență nu va mai fi niciun specialist? Că în multe orașe mici nu mai există anestezist? Nu va fi o „surpriză neplăcută”, ci doar nota de plată a unei alegeri politice.
În ceea ce privește profesorii, salariile lor ating, în multe cazuri, doar pragul unei vieți decente. Un profesor debutant câștigă, de fapt, mai puțin decât un șofer de distribuție, deși avem pretenția să le încredințăm viitorul copiilor noștri. Greva din 2023 a fost un strigăt de demnitate: „Nu vrem milă, vrem recunoaștere.”
Ce primesc acum? Gradația de merit, un drept clar și predictibil, este înlocuită cu „premii de performanță”, care depind de bani și de șef. Dirigenția este desprinsă de salariu și redusă la un procent fix dintr-o valoare de referință. Creșterile reale sunt mici, iar pentru unii chiar se profilează pierderi.
Este ca și cum statul le-ar spune: „da, știm că v-ați luptat, dar de fapt nu credem că munca voastră valorează mai mult. Vă mai dăm niște formulări frumoase, niște promisiuni, niște „posibile premii”. Baza rămâne aproape aceeași.”
Este imposibil, din punct de vedere moral, să nu vedem aici o formă de dispreț. Disprețul nu este exprimat în cuvinte, căci nimeni nu îndrăznește să spună deschis: „nu vă respectăm”. El se regăsește în modul în care sunt așezate cifrele: cine urcă și cine stă pe loc.
În această situație, un prim-ministru vorbește despre „sustenabilitate”, „jalon”, „deficit” și „închiderea bugetului”. Acestea sunt cuvinte de contabil, nu de om de stat. Poți să fii un excelent tehnician și să ratezi complet dimensiunea umană a unei decizii. Poți să știi toate limitele de deficit, dar să nu înțelegi că, afectând veniturile medicilor și profesorilor, lovești în însăși coloana vertebrală a unei națiuni.
Se spune, cu ironie amară, că omul care decide astăzi cine merită bani în România „a fost certat cu școala”. Poate că această etichetă este nedreaptă pe plan personal, dar simbolic spune ceva profund: o elită politică formată mai mult prin arta „descurcărețului” decât prin cerințele unei educații solide nu are reflexul natural de a proteja școala și spitalul.
Toate partidele poartă vina acestui moment. Nu este doar „legea lui Bolojan” sau a unui singur guvern. Este legea unei clase politice care, de 36 de ani, a învățat să se protejeze pe sine înaintea oricui. De aceea, legea salarizării arată atât de obscen: este, în mod paradoxal, perfect coerentă cu instinctele celor care au elaborat-o. Ei nu se satură din ce pot lua, direct sau prin mecanisme „indirecte”, din munca celor din prima linie. Și, când nu mai pot lua pe față, inventează mecanisme „tranzitorii”, „graduale”, „compensatorii”, prin care îngheață venituri, taie din sporuri, maschează stagnarea.
Și noi? Ce facem noi? Ne uităm, ne revoltăm pe rețelele sociale, poate mergem la un protest, apoi ne întoarcem la viața noastră. Ne obișnuim încet cu ideea că profesorul și medicul sunt de sacrificiu. Că „oricum pleacă”, „oricum nu avem ce le face”, „oricum nu ne întreabă nimeni”. Dar adevărul este: dacă nu ne susținem profesorii și medicii, nu avem dreptul să ne plângem că rămânem fără ei. Nu Uniunea Europeană îi ia. Nu Germania iese pe străzile Bucureștiului și îi târăște de mână către aeroport. Îi împingem noi, cu legi ca aceasta. Le spunem, cu cifre, nu cu vorbe: „Nu vă vrem cu adevărat.”
Poate că, în fața unei asemenea nedreptăți, cuvintele care ar trebui să vorbească cel mai tare nu sunt ale noastre, ci cele ale unui om care a înțeles, cu două secole în urmă, ce înseamnă să-ți trădezi propriul popor: „Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți.”
Această frază, venită din
