Tensiunile din Strâmtoarea Ormuz amenință ordinea maritimă stabilită de Statele Unite
Lupta pentru controlul Strâmtorii Ormuz poate marca prăbușirea ordinii maritime globale instituite și garantate de Statele Unite după cel de-al Doilea Război Mondial.
Eșecul fragilului armistițiu semnat în luna iunie și reluarea ostilităților directe dintre Washington și Teheran au transformat cea mai importantă arteră energetică a planetei într-o zonă de război deschis. Capacitatea Americii de a garanta libertatea absolută a navigației internaționale – pilonul central al globalizării – este contestată direct, asimetric și, s-ar putea dovedi, ireversibil.
Luna trecută, administrația Trump celebra semnarea unui memorandum de înțelegere cu Republica Islamică. Acordul promitea detensionarea Golfului Persic, reluarea tranzitului comercial liber prin Ormuz și stabilirea unui cadru predictibil pentru dosarul nuclear. A fost o iluzie de scurtă durată.
Divergențele structurale legate de dreptul de administrare maritimă și insistența Teheranului de a impune rute obligatorii și taxe proprii au aruncat în aer înțelegerile. În noaptea de 13 iulie, rachetele iraniene au lovit două petroliere aparținând Emiratelor Arabe Unite, iar riposta americană nu a întârziat: Comandamentul Central al SUA (CENTCOM) a lansat valuri succesive de lovituri aeriene și cu rachete asupra unor obiective militare iraniene din Bandar Abbas, Ahvaz, insulele Qeshm și Hengam.
Concomitent, Washingtonul a instituit o blocadă navală strictă asupra porturilor iraniene. Teheranul a răspuns asimetric, lovind cu drone și rachete baze și facilități logistice americane din Kuweit, Bahrain și Iordania. Astăzi, traficul maritim prin strâmtoarea prin care trecea zilnic aproximativ o cincime din consumul mondial de hidrocarburi pare complet paralizat.
Folosind mine marine, drone de atac, rachete anti-navă și tactici de gherilă navală executate de Corpul Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC), Iranul a reușit să suspende de facto validitatea regulilor internaționale în propriul său perimetru geografic. Când declară Ormuz ca fiind o „linie roșie” inviolabilă, nu emite doar o amenințare militară, ci sfidează direct conceptul american de ape internaționale libere.
Declarațiile lui Donald Trump reflectă o tensiune între impulsul său tranzacțional și responsabilitățile tradiționale de lider al ordinii liberale. Decizia sa inițială de a impune o taxă de rambursare de 20% asupra tuturor mărfurilor care tranzitează Strâmtoarea Ormuz, sub pretextul acoperirii costurilor de protecție militară oferite de SUA, a trimis unde de șoc în cancelariile aliate și pe piețele financiare.
Deși Trump s-a răzgândit în urma presiunilor uriașe din partea aliaților din Golf, înlocuind taxa cu promisiuni de investiții masive ale statelor arabe în economia americană, răul fusese deja făcut. Schimbările bruște de strategie – de la amenințarea cu bombardarea infrastructurii civile iraniene (centrale electrice și poduri) la mesaje publice prin care se cere Teheranului să revină la masa negocierilor – trădează absența unei viziuni pe termen lung.
O superputere care pendulează între mercantilism izolaționist și utilizarea maximală a forței militare își erodează propria autoritate strategică. Slăbirea ordinii maritime declanșează deja o reconfigurare sistemică a alianțelor globale și logisticii. Monarhiile din Consiliul de Cooperare al Golfului (GCC), în special Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, realizează că umbrela de securitate americană nu mai este infailibilă.
Criza din Ormuz amplifică perturbările majore provocate deja pe alte rute, cum ar fi blocajele repetate din Marea Roșie. Iranul ar putea folosi rebelii houthi din Yemen pentru a închide Strâmtoarea Bab el-Mandeb.
