Un „mamut” vechi de 70 de ani s-a dovedit a fi alt animal
Ceea ce părea a fi o descoperire remarcabilă a unuia dintre cei mai „tineri” mamuți cunoscuți s-a transformat într-un mister cu totul diferit.
Fosilele, păstrate timp de peste 70 de ani într-un muzeu din Alaska și considerate vertebre de mamut lânos, au fost analizate prin metode moderne de ADN și teste cu radiocarbon, dezvăluind că, în realitate, provine de la balene. Această descoperire a surprins comunitatea științifică nu doar pentru că oasele erau datate între 2.000 și 3.000 de ani, ci și pentru că au fost găsite la peste 400 de kilometri de cea mai apropiată coastă.
Arheologul Otto Geist a descoperit oasele în timpul unei expediții din 1951 în interiorul statului Alaska, într-o regiune geografică preistorică cunoscută sub numele de Beringia. Pe baza aspectului acestora și a locului de descoperire, Geist a concluzionat că aparțineau unor mamuți lânoși (Mammuthus primigenius).
Oasele megafaunei din Pleistocenul târziu erau frecvent întâlnite în acea regiune, iar dimensiunile vertebrelor sugerau un animal din familia elefanților. După ce au fost duse la Muzeul Nordului al Universității din Alaska, acestea au fost arhivate timp de peste 70 de ani.
Decenii mai târziu, muzeul a reușit să dateze fosilele prin radiocarbon, dar rezultatul a ridicat mai multe întrebări decât a oferit răspunsuri. Oasele erau cu mult prea „tinere” pentru a fi atribuite unui mamut lânos. Izotopii de carbon conservați în fosile indicau o vechime de aproximativ 2.000 până la 3.000 de ani, în timp ce mamuții sunt considerați dispăruți de aproximativ 13.000 de ani, cu excepția unor populații izolate care ar fi supraviețuit până acum circa 4.000 de ani.
„Fosile de mamut datând din Holocenul târziu în interiorul statului Alaska ar fi reprezentat o descoperire extraordinară: cele mai recente fosile de mamut identificate vreodată”, au explicat Matthew Wooller de la Universitatea din Alaska Fairbanks și colegii săi, într-un studiu publicat la finalul anului 2025.
„Dacă rezultatele ar fi fost corecte, acestea ar fi fost cu câteva mii de ani mai recente decât cele mai noi dovezi ADN sedimentar antic pentru mamut în estul Beringiei”, au adăugat cercetătorii.
Înainte de a rescrie complet cronologia dispariției mamuților, oamenii de știință au decis să verifice corectitudinea identificării speciei. „Datele obținute prin radiocarbon și analiza izotopilor stabili au fost primele semne că ceva nu era în regulă”, au scris cercetătorii.
Oasele conțineau niveluri mult mai ridicate de azot-15 și carbon-13 decât cele așteptate pentru un erbivor terestru precum mamutul lânos. Deși acești izotopi pot apărea și la animalele terestre, ei sunt mult mai frecvenți în mediul marin și tind să se acumuleze în organismele creaturilor marine. Niciun mamut descoperit în estul Beringiei nu a prezentat vreodată un astfel de semnal chimic, în special având în vedere că interiorul statului Alaska nu este cunoscut pentru fructele de mare.
„Acesta a fost primul indiciu că exemplarele proveneau, cel mai probabil, dintr-un mediu marin”, au explicat cercetătorii.
Întrebarea care s-a ridicat a fost: „Cum au ajuns rămășițele în interiorul statului Alaska?” Experții în mamuți și balene au ajuns la concluzia că identificarea nu putea fi efectuată doar pe baza aspectului fizic. ADN-ul antic era esențial pentru stabilirea identității reale a fosilelor.
Deși probele erau prea degradate pentru a mai conține ADN nuclear, cercetătorii au reușit să extragă ADN mitocondrial, pe care l-au comparat cu cel al balenei nord-pacifice (Eubalaena japonica) și al balenei minke comune (Balaenoptera acutorostrata).
„Deși misterul datării acestor exemplare a fost rezolvat după ce am descoperit că presupusele fosile de mamut erau, de fapt, balene, a apărut imediat o altă enigmă”, au explicat autorii studiului. „Cum au ajuns rămășițele a două balene vechi de peste 1.000 de ani în interiorul statului Alaska, la mai mult de 400 de kilometri de cea mai apropiată coastă?”
Cercetătorii au avansat mai multe ipoteze. Prima ar fi o incursiune accidentală a balenelor pe căi navigabile antice și râuri, un scenariu considerat puțin probabil, având în vedere dimensiunea acestor specii și dimensiunile reduse ale apelor interioare din Alaska. Totuși, autorii notează că astfel de cetacee „rătăcite” nu sunt complet necunoscute.
O altă posibilitate este ca oasele să fi fost transportate de oameni preistorici dintr-o zonă de coastă îndepărtată, un fenomen documentat în alte regiuni, dar niciodată în interiorul statului Alaska. În cele din urmă, cercetătorii nu exclud nici varianta unei erori științifice. Otto Geist a adunat exemplare din toate colțurile statului Alaska și a donat numeroase fosile universității în anii 1950, astfel încât este posibil să fi existat o încurcătură în arhiva muzeului.
Răspunsul la acest mister ar putea rămâne necunoscut, însă descoperirea subliniază asemănările fizice dintre mamiferele marine și rudele lor îndepărtate. „În cele din urmă, este posibil ca acest mister să nu fie niciodată complet rezolvat”, au concluzionat cercetătorii. „Totuși, acest studiu a eliminat definitiv aceste exemplare din lista candidaților pentru ultimii mamuți.”
